Pufi #1 – Un suflet pierdut

Povestea noastră are loc în oraşul, super-nod-feroviar, Teiuş. Înainte de revoluţie, Teiuşul era un oraş cum nu se poate mai liniştit. Fiecare îşi vedea de viaţa şi munca lui, şi lucrurile se derulau într-un ritm lent şi uşor seren. Toate astea s-au schimbat în decembrie ‘89 când, brusc şi dintr-o dată Teiuşul s-a întors cu pe dos. O dată cu moartea Republicii, oraşul nostru a rămas orfan. Locuitorii de aici au fost cuprinşi subit de o nelinişte înfricoşătoare, fugind frenetic de colo-colo fără nici cel mai mic simţ al direcţiei. Cu trecerea anilor, situaţia avea să devină tot mai gravă, iar criza economică n-a făcut decât să înrăutăţească lucrurile.

Ca mulţi alţii care s-au găsit înghiţiţi de această febră isterică, Pufi era pierdut. Pufi, pe numele său adevărat Florin Stânjenel, vine dintr-o familie săracă. Tatăl său care, ironic lucra la CFR, a murit călcat de un tren în drum spre bancă, unde avea să-şi încaseze creditul 35.000 de euro, pe care s-a luptat mult să-l dobândească. Mama sa, doamna Rodica Stânjenel era o femeie simplă de la ţară. După moartea tragică soţului său a dat în boala alcoolului. Acum doamna Stânjenel îşi petrece zilele prin birturi şi nopţile pe la casele străinilor care se încumetă s-o culeagă seara de pe marginea drumului.

Ca urmare, Pufi nu mai are pe nimeni care să-i pregătească dimineaţa clătitele cu unt de alune,  cu care niciodată nu s-a înţeles de minune, dar cu care era totuşi obişnuit. Aşadar, în fiecare dimineaţă Pufi se trezeşte la ora 7, şi cu o atutudine nefiresc de optimistă porneşte flămând înspre şcoală. Ajungând cu vreo 10 minute înainte de începera orelor, savurează în fiecare dimineaţă o ţigară impreună cu singurul său prieten, Alin, un copil care, în ciuda faptului că era singurul din clasa lui Pufi cu 6 ani mai în vârstă decât ceilalţi, îşi bucura colegii cu râsul său jovial şi povestirile haioase despre timpul petrecut în puşcărie.

Despre aspectul lui Pufi nu sunt prea multe de spus. E un adolescent cât se poate de obişnuit. Singurul lucru care-l diferenţiază faţă de restul copiilor din Teiuş este al şaselea deget al piciorului drept, care în mod misterios a apărut abia la pubertate, perioadă pe care Pufi a încheiat-o fără prea mari dificultăţi.

Înainte de marea schimbare, Pufi avea o viaţă cum nu se poate mai plicitisitoare. În zilele săptămânii, după cele 3 ore petrecute la şcoală, obişnuia să meargă impreună cu Alin la gară şi să privească trenurile pline cu călători care staţionau acolo pentru doar câteva minute. Uneori, când primeau câte-o notă mică îşi revărsau frustrarea lovind cu pietre trenurile care tocmai porneau, încercând să rănească cât mai mulţi pasageri aplecaţi peste geamuri. Deoarece părinţii lui Alin îi impuneau acestuia să se întoarcă acasă înainte de ora 4, Pufi rămânea singur până a doua zi.

Neştiind cum să-şi ocupe timpul dintre despărţirea de prietenul său şi emisiunea lui Badea, Pufi a făcut tot felul de experimente. S-a înscris la un curs de dans, dar a fost exmatriculat la doar două zile după ce instructorul a descoperit că prietenul nostru are un deget în plus la un picior. A încercat să înveţe să picteze dar, după ce şi-a sucit gâtul încercând să-şi facă un autoportret fără să folosească o oglindă, a renunţat. Datorită degetului blestemat a fost dat afară de la karate, de la fotbal şi de la cursul de polo. Nu a trecut mult timp până să realizeze că lumea, în afară de Alin, nu-l dorea. Prin urmare, Pufi a început să-şi petreacă cea mai mare parte din timp la el în cameră admirând mobilierul bătrânesc şi pereţii plini de igrasie. Cum nu beneficia de nici internet şi nici de HBO, Pufi socotea că n-ar avea prea multe de făcut. Într-o zi a pornit accidental televizorul, încercând să tragă apa de la baie. Astfel a descoperit prietenul nostru minunăţiile care se difuzează în acel interval de timp, printre care telenovela Tânăr Şi Neliniştit, Ora veselă cu Cătălin Măruţă, şi Dănuţ SRL. Chiar dacă unele-i plăceau şi altele nu, eroul nostru urmărea obsesiv zi de zi toate emisiunile difuzate în acel interval. Iubea atitudinea zglobie a lui Bitman şi zâmbetul dreptunghiular al lui Măruţă. Cu toate astea, cele mai intense experienţe le trăia privind neclintit ştirile de la ora 5. Uneori i se bloca respiraţia la vestea cum că o bătrânică dintr-un sat din apropierea Sloboziei şi-a violat nepoata de 3 ani care, coincidental îi era şi văr de gradul II, după ce chiar în seara anterioară au vânat pisici împreună la lumina felinarelor autostrăzii, cu grebla. Cum nu părăsise niciodată Teiuşul şi părinţii nu i-au permis să se uite la televizor, sub pretextul că “dacă îl porneşti iese Satana din el şi-ţi cere ţigări”, toate aceste veşti au fost de-a dreptul alarmante pentru bietul nostru personaj. Aşadar, timp de vreo 3 luni, zilnic la ora 5 Pufi se planta în faţa televizorului şi timp de o oră nu clipea aproape deloc. Astfel a realizat el că lumea e un loc mult mai urât decât credea.  În mintea lui Pufi, realitatea care-l înconjura era nedreaptă, jegoasă, plină de ipocriţi, cretini şi oportunişti, dar în primul rând, un loc unde libertatea personală era redusă la o vorbă pe care-o spuneau unii moralişti demagogi ca să-şi crească popularitatea. Avea o viziune atât de radicală deoarece, vedeţi voi, era un idealist înăscut ca şi eroul său, Mircea Badea.

Astfel inocenţa lui Pufi a pierit încet, lăsând un loc gol în sufletul dragului nostru prieten. În acest loc s-a instaurat de îndată o furie colosală, şi Pufi s-a maturizat.

Fiind învaţat cu responsabilitatea chiar de pe vremea grădiniţei, când educatoarea îl punea să mănânce fiecare cub din lemn pe care-l monta greşit, Pufi şi-a luat inima-n dinţi şi a decis că dacă nimeni nu se-ncumetă să schimbe lucrurile, o va face el însuşi, măcar aici în Teiuş. Inspirat de super-eroii din copilărie, Superman, Spiderman şi Mihai Constantinescu (superfreza, supervocea, supertalentul), Pufi decide că vrea şi el să fie super-erou. Neavând puteri supranaturale, amicul nostru alege să abordeze situaţia într-un mod ceva mai original. În loc să ia fiecare răufăcător la rând şi să-l caftească temeinic, el va folosi, precum Ghandi, o metodă non-violentă pentru a transmite un mesaj pozitiv întregului oraş, motivând astfel locuitorii să-şi uite rivalităţile, să ia iniţiativă şi să lupte împreună împotriva afurisitului sistem.

Şi aşa începe Pufi să se cace în public.

Va urma…

Din categoria: Aventurile lui Pufi, Inutil
Despre: pufi, Teiuş