Dar înainte de toate astea, spuneam că s-a întâmplat ceva extraordinar. Acel ceva a avut într-adevăr loc, dar nu merită povestit.

Reveria prietenului nostru se sfârşeşte dramatic când aude soneria. E colegul şi prietenul său cel mai bun, Alin. Pufi se grăbeşte să-i deschidă uşa.

- Ce faci bă Pufi? Arăţi ca curu, zise Alin privindu-l atent.
- Ştiu bă, n-am prea dormit az`noapte.
- Iar te-ai uitat toată noaptea pe net la zoofilii de-alea soft? Bă tu eşti redus bă.
- Ştii bine că-s insomniac. Şi te rog nu mai vorbi urât despre Badea că mie-mi place.
- Bine bă, hai spre şcoală că dacă-ntârziem iar aruncă Dogaru după noi cu Fraţii Jderi.
- Mda, data trecuta m-a pleznit fix între ochi. Papagal spurcat al Satanei ş-ăla. În fine… ai ţigări?
…

Cu câte-o ţigară în fiecare gură, cei doi îşi croiesc drum spre Liceul Teoretic Teiuş. Anxietatea şi exaltarea sufletească pe care Pufi le-a resimnţit în acea zi la şcoală reprezentau un impediment în comportamentul pe care intenţiona să-l afişeze. Vroia bineînţeles să pară cât mai natural şi firesc pentru a nu fi ulterior suspectat de cele ce urmau să se întâmple. Cu toate că i-a fost greu să-şi ascundă grimasa care-i creştea pe faţă de fiecare dată când auzea câte-un coleg pronunţând cuvântul “căcat”, Pufi a rezistat eroic până la ora 2 când a sunat ultimul clopoţel. Alin, bucuros că încă o zi de şcoală se terminase fără incidente, îl ivită pe Pufi la un suc.

- Bă Pufi, merem să bem suc?
- Nu pot bă, am o treabă, răspunde Pufi circumspect.
- Hai bă, ce dracu! Fac io cinste, insistă Alin.
- Merem mâine, ok? Sori, dar chiar nu pot azi.
- Ce dracu-i cu tine bă?

După un scurt moment de şovăială, Pufi îl priveşte ţintă în ochi, şi-i spune pe un ton calm:

- E maică-mea. Tre` să merg s-o culeg de la nenea Ghiţă că ăla iar a încuiat-o în debara.
- Bine bă, hai c-o lăsăm pe mâine, se resemnează Alin.

Alin porneşte singur înspre gară – probabil va da cu pietre în călători din plictiseală – iar Pufi, pentru a nu crea suspiciuni, o ia spre casa lui nenea Ghiţă. După ce dă colţul îşi pune faţă masca fabricată noaptea trecută, iar peste spate-şi trânteşte o draperie roşie puţin pătată, luată din dormitor. După ce-şi stinge ţigara, o ia la fugă spre gară cântând în şoaptă “iţdă… ai ăv dă taigăr iţdă crimădăfait…”. Cu sufletul la gură şi pelerina-n bătaia vântului, pentru întâia oară, Pufi trăieşte.

Ajuns la destinaţie, eroul nostru se bucură de mulţi spectatori. Deoarece în gară staţionează un personal şi un accelerat, unii pasageri se feresc bezmetic pe la geamuri de pietrele lui Alin şi alţii o fac afară, fumând şi înjurând. Pufi îi priveşte triumfal. A sosit ceasul gloriei. Dar tocmai în momentul adevărului, un fior de teamă îi traversează corpul şi Pufi rămâne înmărmurit. Nu prezenţa lui Alin şi a mamei sale zbierând “Potaia dracului! Lasă pietrele şi treci aici că-ţi rup picioarele!!!!” îl stânjenesc, ci restul publicului spectator care-i aruncă priviri scârbite, crezând probabil, datorită costumaţiei, că e un boschetar beat sau un tânăr drogat care-o să le ceară bani. Dar pentru că a văzut în copilărie toată seria Karate Kid, realizează că totuşi, umilinţa e uşor de depăşit atunci când ai încredere în tine. Şi atunci se apleacă, îşi dă jos îmbrăcămintea care-i acoperea fundul, îşi îndepărtează pelerina, îşi îndoaie genunchii şi, în prezenţa a mai multor bărbaţi, femei şi copii, prietenul nostru Pufi, cu ochii strânşi şi dinţii încleştaţi, se cacă.

Geamătul său neaşteptat de intens atrage atenţia tuturor. Mamele acoperă imediat ochii copiilor, în timp ce bărbaţii privesc şocaţi şi nedumeriţi demonstraţia de forţe. În cele câteva secunde în care Pufi îşi împroaşcă apoteotic excrementele peste un colţ de peron şi cele câteva mucuri de ţigară aflate acolo, timpul pare să se stea în loc. Aparent, însuşi Universul încremeneşte un moment la fapta neaşteptată a acestui tânăr. Nimeni dintre cei de faţă nu trăiseră vreodată o experienţă atât de intensă, atât de dramatică, atât de pătrunzătoare. E ora 14:42, şi un tânăr bizar, mascat şi acoperit cu o draperie, un tânăr care-şi zice Poofy s-a căcat pe peronul gării din Teiuş.

Dar pentru micul nostru erou, acesta e doar începutul.

Va urma…

Related posts:

1. Pufi #1 – Un suflet pierdut
2. Pufi #2 – Se naşte un super-erou

Pufi: Pssst… Bă tâmpitule!
Pufi: Ce vrei bă? Lasă-mă dracului să dorm!!!
Pufi: Psssst… Eşti un reardat bă!
Pufi: Retardat eşti tu cu mă-ta! Taci dracului din gură că iar te dau cu capu` de perete!
Pufi: Psssst…. Bă eşti prost!
Pufi: Futu-ţi capu tău de ţăran cretin! E ultima dată când avem discuţia asta! Dacă mai scoţi o vorbă te ridic din pat şi mai fac o gaură cu căpăţâna aia pătrată a ta direct prin faianţa lu` tanti Nina!
Pufi: Bine bă turbatule, calmează-te. Eram şi io plicitisit şi vroiam să stăm la o vorbă, da` văd că n-am cu cine, crizatu naibii.
Pufi: Acuma m-ai trezit de tot deşteptule. Hai, zi. Ce te roade?
Pufi: Bă, deci fii atent. Lumea-i de căcat, corect?

…

Şi până la urmă, după o serie lungă de înjurături, urlete şi o lovitură la rotulă,  Pufi s-a convins pe el însuşi că avea să devină super-erou. Pentru că n-avea superputeri, n-avea prea multă forţă şi nici prea mult talent, amicul nostru a decis că, în loc să lupte cu pumnul sau cu vorba împotriva injustiţiei, va acţiona simbolic, transmiţând un mesaj puternic întregului oraş, un mesaj care va trezi oamenii din somnul blazat şi nihilist în care erau afundaţi de ani de zile. Şi aşa, după cum am mai spus-o, Pufi începe să se cace în public.

Planul său era ca, în mod regulat, la ore de vârf, să caute locuri cât mai populate, să-şi dea jos pantalonii şi să-şi reverse în dizgraţie fecalele sub nasurile tuturor. Acest gest, conform gândirii unice a lui Pufi, avea să tragă un semnal de alarmă care, după şocul iniţial, va îngândura oamenii, făcându-i astfel să-şi pună propriile rutine sufleteşti  sub un urât şi puturos semn de întrebare. Bineînţeles, ca orice super-erou care se respectă, Pufi trebuia să-şi fabrice o nouă identitate. Vroia să creeze un simbol veşnic, care să inspire frică în minţile demagogilor şi încredere în sufletele oamenilor de rând, ca în Batman Begins, un film la care Pufi a plâns în mai multe rânduri.

În acea noapte, eroul nostru, sub scânteia provocată de gândului său, nu s-a mai culcat. Şi-a petrecut noaptea meditând bucuros la noua lui identitate. I-au trecut prin minte o grămadă de nume pe care să le adopte, printre care Căcălică, Căcăneaţă, Căcuţă, Căchiţă, Omul-Fecală, Şetmen, şi chiar “Omul care se cacă în public”, dar până la urmă a ales un nume cu conotaţii mai personale. Pufi avea să devină Super-Eroul Poofy. Mândru de alegerea sa, a băut puţină Fanta de lămâie. Pufi (acun Poofy) avea să se brand-uiască şi să-şi creeze un costum. A răscolit internetul* în acea noapte până a găsit un puşti de 16 ani din Buzău, cu pseudonimul de messenger “mr_sexi_ibiza2007″, care i-a făcut următoarea siglă:

Pentru că nu avea prea destule fonduri să-şi caute un costum făcut de profesionişti, şi-a fabricat singur o mască din hârtie în forma unui fund, în care a găurit cu foarfeca doi ochi pătraţi.

Deoarece nu vroia să-şi compromită noua identitate, a decis să nu se confeseze nimănui, nici măcar prietenului său Alin.

Etapa pregătirii se terminase şi nu-i mai rămânea decât să treacă la fapte. Dar înainte să vină prânzul şi să se cace în gară, s-a întamplat ceva extraordinar.

Va urma…

* Da, între timp Pufi şi-a pus internet.

Related posts:

1. Pufi #1 – Un suflet pierdut
2. Pufi #3 – Punctul culminant

Ca mulţi alţii care s-au găsit înghiţiţi de această febră isterică, Pufi era pierdut. Pufi, pe numele său adevărat Florin Stânjenel, vine dintr-o familie săracă. Tatăl său care, ironic lucra la CFR, a murit călcat de un tren în drum spre bancă, unde avea să-şi încaseze creditul 35.000 de euro, pe care s-a luptat mult să-l dobândească. Mama sa, doamna Rodica Stânjenel era o femeie simplă de la ţară. După moartea tragică soţului său a dat în boala alcoolului. Acum doamna Stânjenel îşi petrece zilele prin birturi şi nopţile pe la casele străinilor care se încumetă s-o culeagă seara de pe marginea drumului.

Ca urmare, Pufi nu mai are pe nimeni care să-i pregătească dimineaţa clătitele cu unt de alune,  cu care niciodată nu s-a înţeles de minune, dar cu care era totuşi obişnuit. Aşadar, în fiecare dimineaţă Pufi se trezeşte la ora 7, şi cu o atutudine nefiresc de optimistă porneşte flămând înspre şcoală. Ajungând cu vreo 10 minute înainte de începera orelor, savurează în fiecare dimineaţă o ţigară impreună cu singurul său prieten, Alin, un copil care, în ciuda faptului că era singurul din clasa lui Pufi cu 6 ani mai în vârstă decât ceilalţi, îşi bucura colegii cu râsul său jovial şi povestirile haioase despre timpul petrecut în puşcărie.

Despre aspectul lui Pufi nu sunt prea multe de spus. E un adolescent cât se poate de obişnuit. Singurul lucru care-l diferenţiază faţă de restul copiilor din Teiuş este al şaselea deget al piciorului drept, care în mod misterios a apărut abia la pubertate, perioadă pe care Pufi a încheiat-o fără prea mari dificultăţi.

Înainte de marea schimbare, Pufi avea o viaţă cum nu se poate mai plicitisitoare. În zilele săptămânii, după cele 3 ore petrecute la şcoală, obişnuia să meargă impreună cu Alin la gară şi să privească trenurile pline cu călători care staţionau acolo pentru doar câteva minute. Uneori, când primeau câte-o notă mică îşi revărsau frustrarea lovind cu pietre trenurile care tocmai porneau, încercând să rănească cât mai mulţi pasageri aplecaţi peste geamuri. Deoarece părinţii lui Alin îi impuneau acestuia să se întoarcă acasă înainte de ora 4, Pufi rămânea singur până a doua zi.

Neştiind cum să-şi ocupe timpul dintre despărţirea de prietenul său şi emisiunea lui Badea, Pufi a făcut tot felul de experimente. S-a înscris la un curs de dans, dar a fost exmatriculat la doar două zile după ce instructorul a descoperit că prietenul nostru are un deget în plus la un picior. A încercat să înveţe să picteze dar, după ce şi-a sucit gâtul încercând să-şi facă un autoportret fără să folosească o oglindă, a renunţat. Datorită degetului blestemat a fost dat afară de la karate, de la fotbal şi de la cursul de polo. Nu a trecut mult timp până să realizeze că lumea, în afară de Alin, nu-l dorea. Prin urmare, Pufi a început să-şi petreacă cea mai mare parte din timp la el în cameră admirând mobilierul bătrânesc şi pereţii plini de igrasie. Cum nu beneficia de nici internet şi nici de HBO, Pufi socotea că n-ar avea prea multe de făcut. Într-o zi a pornit accidental televizorul, încercând să tragă apa de la baie. Astfel a descoperit prietenul nostru minunăţiile care se difuzează în acel interval de timp, printre care telenovela Tânăr Şi Neliniştit, Ora veselă cu Cătălin Măruţă, şi Dănuţ SRL. Chiar dacă unele-i plăceau şi altele nu, eroul nostru urmărea obsesiv zi de zi toate emisiunile difuzate în acel interval. Iubea atitudinea zglobie a lui Bitman şi zâmbetul dreptunghiular al lui Măruţă. Cu toate astea, cele mai intense experienţe le trăia privind neclintit ştirile de la ora 5. Uneori i se bloca respiraţia la vestea cum că o bătrânică dintr-un sat din apropierea Sloboziei şi-a violat nepoata de 3 ani care, coincidental îi era şi văr de gradul II, după ce chiar în seara anterioară au vânat pisici împreună la lumina felinarelor autostrăzii, cu grebla. Cum nu părăsise niciodată Teiuşul şi părinţii nu i-au permis să se uite la televizor, sub pretextul că “dacă îl porneşti iese Satana din el şi-ţi cere ţigări”, toate aceste veşti au fost de-a dreptul alarmante pentru bietul nostru personaj. Aşadar, timp de vreo 3 luni, zilnic la ora 5 Pufi se planta în faţa televizorului şi timp de o oră nu clipea aproape deloc. Astfel a realizat el că lumea e un loc mult mai urât decât credea.  În mintea lui Pufi, realitatea care-l înconjura era nedreaptă, jegoasă, plină de ipocriţi, cretini şi oportunişti, dar în primul rând, un loc unde libertatea personală era redusă la o vorbă pe care-o spuneau unii moralişti demagogi ca să-şi crească popularitatea. Avea o viziune atât de radicală deoarece, vedeţi voi, era un idealist înăscut ca şi eroul său, Mircea Badea.

Astfel inocenţa lui Pufi a pierit încet, lăsând un loc gol în sufletul dragului nostru prieten. În acest loc s-a instaurat de îndată o furie colosală, şi Pufi s-a maturizat.

Fiind învaţat cu responsabilitatea chiar de pe vremea grădiniţei, când educatoarea îl punea să mănânce fiecare cub din lemn pe care-l monta greşit, Pufi şi-a luat inima-n dinţi şi a decis că dacă nimeni nu se-ncumetă să schimbe lucrurile, o va face el însuşi, măcar aici în Teiuş. Inspirat de super-eroii din copilărie, Superman, Spiderman şi Mihai Constantinescu (superfreza, supervocea, supertalentul), Pufi decide că vrea şi el să fie super-erou. Neavând puteri supranaturale, amicul nostru alege să abordeze situaţia într-un mod ceva mai original. În loc să ia fiecare răufăcător la rând şi să-l caftească temeinic, el va folosi, precum Ghandi, o metodă non-violentă pentru a transmite un mesaj pozitiv întregului oraş, motivând astfel locuitorii să-şi uite rivalităţile, să ia iniţiativă şi să lupte împreună împotriva afurisitului sistem.

Şi aşa începe Pufi să se cace în public.

Va urma…

Related posts:

1. Pufi #3 – Punctul culminant
2. Pufi #2 – Se naşte un super-erou